Un bărbat îndrăgostit VIII..

Mă izbește cerul de asfaltul ud ce încă ne poartă amprentele valsului lent. Poezia noastră nocturnă a tăcut. Erai plină de emoții sălbatice, de respirații erotice avide și de-o dorință aprigă de-a-mi fi. Însă acum, mi te-ai așezat pe un dor lacom. Îmi taci atât de blând încât îmi este teamă să te întrerup, să îți resuscitez pofta de a te desprinde din tine o ultimă oară. Te scriu domol printre suveniruri emoționale ce par că își pierd conturul în palmele lipsite de amprentele tale. Ți-ai mulat perfect trupul în brațele păcatului nostru, iar acum golul existenței tale răsună zadarnic în pieptul meu. Mă arde gândul că nu am reușit să îți descos setea perfidă ce pare că ți-a devenit o monomanie bolnavă. Te-am prins de coapse în clipele pătate de slăbiciune și ochii tăi din piatră m-au invitat invaziv în haosul dulce al gândurilor tale. Preludiul capriciilor era îmbrăcat în cele mai puternice gânduri ce se hrănesc din tine, plictisul ce te hămesește teribil și ambiguitatea emoțională ce îți este fatală. Mă tem cumva plăcut de sufletul tău complet dezbrăcat încă neatins, însă nu dețin încă frica gândului că alte degete masculine o să reușească să te pătrundă mai profund. Minte-mă că ți-ai atins apogeul emoțional la care tânjeai atât de bolnav, draga mea..