Poate așa suntem noi construiți, noi, oamenii. Visăm că fericirea ne îmbrățișează în fiecare dimineață pe sub pătura aia mototolită și pare că presară în cafea câte un gram de speranță. Dar nu ne-am gândit niciodată că fericirea noastră poate să fie amarul unui suflet. Așa cum noi, construim speranțe pe umerii unor străini, iar apoi, inconștienți, îi învinovățim pentru neîmplinirea lor. Nu e ciudat cum clădim fericiri mari pe baze minuscule și suntem atât de naivi să credem că va supraviețui, când de fapt, fericirea asta, se va prăbuși în neștire la cea mai mică adiere de vânt. Sau că oamenii uită de lucrurile mici, se proiectează pe sine spre fericiri imense, care atunci când le ating, dacă le ating, nu știu ce să facă cu ele, se plictisesc, sau pur și simplu se întreabă de ce au început să lupte atât de puternic pentru ceva care de fapt nu le folosește, la nimic. Oamenii sunt inconștienți, sunt geloși pe lucruri care nu le aparțin, dau vina pe alți oameni, când de fapt uită să se uite în oglindă, rămân blocați în trecutul întunecat și uită să-și trăiască prezentul, niciodată nu sunt conștienți de ce au alături de ei, ci vor întotdeauna mai mult, mai bine sau altceva, sunt orbiți de lucrurile care de fapt nu contează și uită să iubească, să crească și să ierte.
Advertisements
