Trupuri fără suflet.. 

Am obișnuit întotdeauna să-mi sufoc sufletul doar pentru a dărui celui de lângă mine câteva grame de existență. Am obișnuit să nu vărs râuri de lacrimi pe umărul unui trup doar pentru a obține ceea ce am nevoie pentru a supraviețui, dar să am întotdeauna brațele deschise pentru acel suflet pierdut într-un univers străin care are nevoie de alinare sufletească. Iar acum, după mult timp, am realizat că de fapt cu fiecare gram de viață dăruită celui de lângă mine mă secam pe mine, iar cu fiecare râu de lacrimi secat din ochii lor, ai mei începeau să orbească. Acum, obișnuiesc să rănesc, să dezamăgesc, iar în ciuda inimii mele căptușite în fier, cuvântul încredere încă mă înfioară, oamenii pleacă, iar eu, rămân aici, apărținând nimănui și am obosit. Toată goana asta este atât de anostă și extenuantă încât îmi simt picioarele slăbite, sufletul în genunchi iar râul din ochii mei, pare că, din clipă în clipă, se va împrăștia violent pe obrajii mei, ca un acid ce arde orice gram de piele cu degetele sale pline de flăcări. Știu că dintre toți, tu îmi dăruiești cea mai multă căldură și putere să deschid ochii în fiecare dimineață, după ce am petrecut ore întregi în infernul nopții amestecat în întuneric. Încă nu sunt din piatră, dar aș vrea, aș vrea să-mi înghesui sufletul într-o piatră și niciodată să nu aibă puterea să evadeze de acolo, doar dacă un trup, va fi atât de puternic încât să o spargă în mi de bucățele, ce le va aduna strângându-le în brațe și presărând peste ele granule de iubire.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s